pentru noi. despre noi

cand am inceput sa predau, credeam ca sarcina mea ar trebui sa fie sa ajut oamenii sa-si formeze o opinie - si sa mentin un spatiu in care sa si-o poata exprima liber.

eram tare naiv.

lumea are deja opinii - si si le formeaza intr-un mod straniu - si ei sunt cei responsabili de formarea propriei opinii. nu eu.

mi-am dat seama atunci ca functia mea ar trebui sa fie sa-i fac sa poata renunta la opiniile pe care le au deja - sa faca abstractie de ceea ce credeau ei pana acum si sa poata asculta ceea ce crede altul, sa poata intelege si examina asta.

si sa descopere mecanismele necesare pentru a-si largi gandirea. si a-si pune intrebari in legatura cu opiniile pe care le aveau pana atunci.

dar mi-am dat seama de asta la mijloc de semestru.

si a trebuit sa-mi schimb brusc strategia.

si nici nu mai stiu daca o sa mai predau dupa aceea (inclusiv pentru ca experientele care m-au facut sa-mi dau seama de asta au fost fff traumatizante pentru mine).

dar o sa tin minte.

si trauma, si insightul.

si poate ca insightul ar fi fost imposibil fara trauma.

In ultimul timp citesc din Max Stirner (ceea ce tot amanam de pe la 16 ani).

Si gasesc acolo tare multe lucruri care merg in aceeasi directie cu tot felul de intuitii de-ale mele mai vechi. Sau cu lucrurile care mi-au placut cel mai tare de cand am inceput sa fac filosofie.

Asa ca o sa mai revin cu Stirner - asa cum revin deseori cu filosofii mei favoriti. Doar il las sa se mai aseze putin.

Cea mai frumoasa fraza pe care am gasit-o acolo - in Unicul si proprietatea sa - suna cam asa:

Ceea ce poate deveni cineva, devine.

E in linia asta oarecum spinozista pe care am mers mult, si care de cativa ani devine centrala pt mine.

Si e fraza care, in acelasi timp, functioneaza ca o scuza perfecta si o consolare perfecta.

Noi suntem ceea ce suntem si nu putem fi altceva.

Adica, daca cineva se comporta intr-un anumit mod, el si este asa. Asta il face experienta lui sa fie si asta e felul lui de a fi.

In acelasi timp, daca simti ca esti mai mult, acest mai mult se va manifesta atunci cand va veni timpul pentru asta (dar sigur, trebuie sa lucrezi daca vrei sa lasi asta sa se manifeste - pentru ca altfel risti sa te blochezi, sa construiesti o carapace care sa nu te mai lase niciodata sa te exprimi).

Si asta ma linisteste.

Asta e ceea ce ma face sa-mi spun ca oamenii nu se comporta aiurea cu mine pentru ca eu as fi aiurea - dar pentru ca asa sunt ei.

Si cand eu fac un lucru pe care pot sa-l regret ulterior, sa nu ma invinovatesc pentru asta. Pentru ca asa sunt eu. Doar ca de fiecare data sunt mai mult decat cred.

Si ma face sa-mi spun ca daca ceva e adevarat si viu in mine, acel ceva se va manifesta atunci cand va avea conditiile necesare. Indiferent unde voi fi, cu cine voi fi, cand va fi asta.

Si una dintre cele mai mari bucurii ale mele e sa dau peste cineva care spune (sau scrie) lucruri care ma fac sa ma simt asa.

A man is 'called' to nothing, and has no 'calling', no 'destiny', as little as a plant or a beast has a 'calling'. The flower does not follow the calling to complete itself, but it spends all its forces to enjoy and consume the world as well as it can -- it sucks in as much of the juices of the earth, as much air of the ether, as much light of the sun, as it can get and lodge. The bird lives up to no calling, but it uses its forces as much as is practicable; it catches beetles and sings to its heart's delight. But the forces of the flower and the bird are slight in comparison to those of a man, and a man who applies his forces will affect the world much more powerfully than flower and beast. A calling he has not, but he has forces that manifest themselves where they are because their being consists solely in their manifestation, and are as little able to abide inactive as life, which, if it 'stood still' only a second, would no longer be life.

-- Max Stirner

cristina spunea, intr-un comentariu anterior, ca un text bun e cel spontan - si ca disciplina nu e neaparat sa elibereze scrisul sau sa-l faca mai bun - ea deseori poate functiona ca o limitare.

am decis sa-i raspund aici.

cred ca orice persoana care scrie isi doreste sa scrie bine.

si poti invata sa faci bine un lucru doar daca il faci in mod repetat, sistematic - atent la eventualele greseli - pana esti sigur ca poti sa-l faci bine.

sa gasesti in fiecare zi cel putin 15 minute ca sa faci asta.

si sa-ti pastrezi atentia fata de ceea ce faci. sa nu te inseli pe tine ca ceea ce faci acum e superb - si nici sa nu-ti para ca e execrabil.

asa invata muzicienii, facand game. sau repetand aceleasi piese. ani in sir.

si asa te profesionalizezi in orice domeniu, cred - citind, scriind, exersand, experimentand.

o problema cu scrisul e ca foarte multe tipuri de text apartin asa-ziselor genuri improvizate - adica trebuie sa dea senzatia ca sunt gandite si elaborate aici si acum, pentru omul concret care te citeste.

exemplul tipic e postarea de blog.

dar asa sunt si multe articole, mai ales editorialele.

si poezia contemporana.

si multe discursuri publice sunt si ele asa.

ca un text de acest tip sa-si faca efectul, el trebuie sa para spontan. sa fie ca si cum ai vorbi cu cineva si, in cadrul conversatiei, la un moment dat, ai avea o replica mai extinsa.

numai ca, de foarte multe ori, lumea care scrie considera faptul ca aceste genuri sunt improvizate ca o scuza pentru a scrie orice.

asa cum pe majoritatea blogurilor din md gasesti texte fara nicio noima.

asa cum majoritatea poemelor scrise de autori tineri - care nu au trecut prin experiente de creative writing sau nu au dat peste cineva mai experimentat care sa-i invete ce sa taie - sunt lasate la prima mana, fix cum au fost scrise, fara ca autorul sa mai intervina.

si cred ca solutia pentru asta e sa scrii sistematic. si sa nu arati altora nici macar a zecea parte din ce scrii.

si sa pastrezi distanta care sa-ti permita sa tai exact ceea ce trebuie. si asta se obtine numai o data cu practica.

in sensul asta ma refeream la disciplina.

disciplina care te face sa devii profesionist, nu diletant, apropo de textul lui virgil paslariuc :)

stiti deja ca experimentez cu mai multe tipuri de deschidere.

in toate, ideea de baza e ca omul cu care esti e diferit de tine.

si ca el e limita puterii tale. asupra lui nu ai nicio putere. nu-i poti impune nimic. singurul lucru pe care poti sa-l faci e sa-l lasi sa fie asa cum e. si sa oferi.

fara sa astepti nimic in raspuns.

asta e deschiderea in stare pura.

dar uneori nu ma pot opri sa astept ceva in raspuns. sigur, ceea ce mi-as dori e o deschidere similara - desi nu am niciun drept sa astept sau sa sper asta.

cel mai frumos e atunci cand ambii sunteti la fel de deschisi unul pentru altul. si va lasati sa fiti ceea ce sunteti. si va oferiti unul altuia ceea ce-l face pe celalalt fericit.

asta e asa de frumos anume pentru ca e asa de rar.

dar ceea ce mi se intampla mie - adesea - e sa incep intalnirea cu cineva - cu studentii mei, de exemplu - setat anume pe deschidere. si blandete. si acceptare.

iar ei, pentru ca nu sunt deprinsi cu asa ceva, interpreteaza asta ca slabiciune.

si, in societatile noastre, prima reactie cand vezi pe cineva slab e sa te impui in fata lui. si asta raneste.

si eu nu vreau ca asta sa ma blocheze. sa ma faca sa incetez sa ma deschid. si sa ofer. asa cum i-a facut pe multi alti oameni dragi, care s-au inchis atunci in carapacea lor, si se deschid numai cand e safe sa se deschida.

eu nu vreau sa ma deschid numai cand e safe. desi asta, evident, presupune riscul de a fi ranit. pentru ca eu ma definesc anume prin deschiderea pe care o pot oferi.

si singurul lucru care imi ramane de facut e sa-mi ofer mie acceptare si empatie in momentele astea. sa fiu acut constient de ranile mele. si de dorinta mea de a fi altfel. si de dorinta mea ca altii sa fie altfel. sa fie si ei buni si deschisi.

sa accept ca asta e in mine - si sa nu las ca asta sa-mi dicteze comportamentul.

pentru ca eu am ales deja.

am ales sa fiu deschis si bun.

si nu vreau sa dau inapoi.

si asta e putere si slabiciune in acelasi timp.

eu sunt un mix de putere si slabiciune.

si ceea ce ma ajuta sa trec peste asta e lectura din spinoza. care spune ca oamenii sunt ceea ce sunt. si nu pot fi altfel decat sunt. si comportamentul lor le e determinat de trecut. de ceea ce au facut, de ceea ce au vazut, de ceea ce au experimentat. de dorinte. adevarate sau false. care, deseori, functioneaza ca niste lanturi. de afecte.

si asa stau lucrurile. si cand intelegi ca asa stau lucrurile, accepti automat. si oferi dragoste si deschidere. pentru ca nu mai poti face nimic altceva.

inseamna ca n-am inteles pana la capat. dar ma misc in directia asta.

Citeam zilele astea un eseuas tare fain al lui Heinrich von Kleist – se cheama Despre formarea gradata a gandurilor in procesul vorbirii.

Ceea ce spune Kleist acolo e ca, atunci cand vrei sa-ti dai seama de ceva si nu poti sa-ti dai seama de unul singur, cel mai bun lucru pe care il poti face e sa vorbesti cu o persoana dispusa sa te asculte. Si atunci exista muuult mai multe sanse sa intelegi ceea ce vrei sa intelegi.

Ideile apar datorita celui care te asculta.

Si desfasurarea lor e cu totul alta, in dependenta de cel care e in fata ta.

Si poti sa-ti dai seama de taaare multe chestii asa.

Maica-mea e unul dintre oamenii cu care fac asta. Chiar ieri am incercat sa-i povestesc despre un articol care se coace in mintea mea – despre etica imanentei, via Spinoza, Deleuze si anarhism – si acum lucrurile sunt mult mai clare in mintea mea.

Asta se intampla, in cazurile despre care vorbeste Kleist, nu neaparat datorita obiectiilor pe care ti le poate aduce celalalt sau datorita intrebarilor socratice (desi in multe cazuri se poate intampla si asta). Ci datorita simplei disponibilitati a lui sau a ei de a sta cu tine si a astepta sa te desfasori. Si prezenta lui sau a ei, deschisa pentru tine, e cea care te face si pe tine sa ajungi la lucruri noi – pentru voi ambii.

Intr-un fel, asta e ceea ce fac si eu atunci cand ascult. Incerc sa ajut oamenii sa-si dea seama de lucruri.

Si cei care fac lucrul asta pentru mine – stiu ei cine sunt – o fac superb. Si le sunt recunoscator.

Si ei sunt cei care-mi dau forta s-o fac si cu altii.

Unul dintre modurile in care imi place sa numesc acest proces e a gandi in regim live.

A nu spune lucrurile la care te-ai gandit din timp – pentru ca atunci te plictisesti tu si risti sa-l plictisesti si pe celalalt – dar a te pastra in miscare, si a spune lucruri pe care nici nu te asteptai sa le spui, nici nu te asteptai sa le simti ale tale.

Uneori si scrisul ajuta la asta – in jurnal sau pe blog – dar concluzia la care am ajuns eu e ca, pentru ca scrisul sa poata avea un asemenea efect, e nevoie de tare multa disciplina. Si s-o faci zilnic.

In schimb, pentru o conversatie e nevoie doar de o persoana in fata ta, dispusa sa te asculte si sa te accepte.

Si ascultarea si disponibilitatea ei – in cazul in care niciunul dintre voi nu se teme, si niciunul dintre voi nu se blocheaza, si ambii sunteti prezenti unul pentru altul – au acelasi efect maieutic ca si intrebarile lui Socrate.

(Gasiti atasat si textul lui Kleist)

Click here to download:

kleist_speaking.pdf (10 KB)

(download)

Click here to download:

kleist_speaking.pdf (10 KB)

stau acum cu dima, la tejgheaua de la kira's, si vorbim despre deschidere - sau in jurul temei deschiderii - care pare a fi importanta pentru noi amandoi.

in primul rand, e deschiderea pe care o ai pentru altcineva - care se exprima prin doua chestii:

1. disponibilitatea pentru el sau pentru ea - capacitatea de a accepta ceea ce vine din partea lui sau a ei pur si simplu pentru ca vine din partea lui sau a ei - si e un om diferit de tine, si autonom, si drag (in cazurile in care e drag) - si asta face ca tot ceea ce face el sa fie ok. cel putin capabil sa fie inteles, daca nu si justificat. cand vorbeam odata cu nastea, noi am zis ca suntem asa de aproape unul de altul, incat daca cineva dintre noi ar veni si i-ar spune celuilalt stii, am ucis pe cineva noi nu am putea spune decat ok.

2. capacitatea de a exprima in fata celuilalt ceea ce e viu in tine - ceea ce e important - ceea ce te macina - ceea ce te face sa ai anumite stari - si care, atunci cand stii ca celalalt te accepta in advance, pur si simplu pentru ca e cu tine (in toooooate sensurile) vine, cumva, de la sine. pentru ca nu te mai temi ca celalalt te-ar putea respinge. a semnat o permisiune in alb pentru tine, tot asa cum ai semnat si tu pentru el sau pentru ea. si asta inseamna ca relatia dintre voi e importanta. si sunteti capabili sa fiti vulnerabili unul in fata altuia - asumandu-va toate riscurile - pentru ca deschiderea merge mana in mana cu vulnerabilitatea. poti sa nu fii ranit doar daca te inchizi in carapacea ta - orice deschidere inseamna aratarea unei parti foarte sensibile din tine, si anume prin asta pretioase.

mai exista inca o chestie. deschiderea pentru experiente noi.

pentru ceva ce te poate scoate din zona de confort. pentru ceva care te poate face sa fii mai mult decat esti. pentru ceva care se adauga si te transforma si te face sa uiti de limitele (arbitrare) pe care ti le-ai impus.

asta e o chestie pe care o poti face de unul singur - sau, in cazurile ideale, cu cineva care e deschis nu doar pentru tine, ci si pentru toata gama de posibilitati pe care le ai tu si pe care le aveti impreuna.

si daca e un ground zero pentru asta, atunci asta e capacitatea de a intelege cum stau lucrurile pentru cineva diferit de tine - cu un alt trup si alt trecut si alte dorinte.

si cred ca cel mai bun antrenament pentru asta e filosofia.

invatand sa intelegi cum gandeau oamenii inaintea ta - inclusiv citind texte extrem de complicate - inveti sa intelegi si cum gandesc oamenii care sunt in fata ta - si sa urmaresti atent felul in care se desfasoara lucrurile pe care le spun, si ce e ceea ce exprima lucrurile astea. si cum functioneaza lucrurile pentru oamenii care gandesc si spun asta. si sunt cu tine. si puteti face lucruri impreuna.

poti avea deschidere numai daca ai intelegere.

lumea de la AmSecret si-a inceput deja proiectul.

si primeste notite cu secretele noastre.

intr-un film al lui wong kar wai, se spune ca, in china antica, atunci cand cineva avea un secret pe care nu voia sa-l spuna nimanui, se ducea intr-o padure, gasea un copac cu o scorbura, soptea secretul acolo, apoi il acoperea cu pamant.

ceea ce se intampla cu AmSecret e un pic altfel.

e un secret pe care simti ca vrei sa-l spui altora, si oamenii care au organizat blogul / serviciul asta te asigura ca nimeni nu va sti ca e anume secretul tau.

asta poate fi si o forma de a te instraina de ceva care e parte din tine si nu vrei sa fie parte din tine.

mai ales etapa cu publicarea pe blog a secretului.

internetul aduce un grad suplimentar de mediere in relatiile noastre. in loc de doi oameni care stau fata in fata si intre ei sunt cuvinte si atingeri si taceri - care stabilesc un contact intre doua corpuri separate, fiecare cu conturul lui - aici este un om care priveste la un ecran si face o constructie lingvistica prin care vrea sa transmita ceva altui om, care priveste la un alt ecran, si primeste constructia lingvistica in cauza.

dar medierea asta permite uneori un contact extraordinar de direct.

cand vreau sa vorbesc despre un lucru foarte intim - mi s-a intamplat asta de cateva ori - cel mai sigur e sa i-l povestesc pe messenger cuiva care imi e departe. si departarea asta ne apropie intr-un fel. si ma apropie pe mine de mine. ma face sa reintegrez lucrul acela despre care vreau sa vorbesc, sa nu mi-l simt strain, sa incep sa-l simt ca parte din mine.

e posibil si inversul. atunci cand scriam poezie, imi postam unele texte pe un blog semi-privat. si atunci puteam sa ma separ de textele acelea, sa le vad dintr-o parte si sa le pot prelucra. ca dupa aceea, din nou, sa le simt parte din mine, sa simt ca vin intr-adevar din mine si nu au nimica strain.

AmSecret permite ambele lucruri.

cand scrii un secret al tau - unul dintre lucrurile alea intime, care te privesc pe tine si pe cei apropiati - si-l trimiti la adresa Bd. Stefan cel Mare si Sfant 134, Chisinau Moldova 2012, Casuta Postala 182 - si Arcadie sau Nastica iau foita, o scaneaza si o publica pe net - asta poate insemna ca te-ai detasat de unul dintre lucrurile de care voiai sa te detasezi. sau invers, ca l-ai comunicat altora, iar asta inseamna ca l-ai acceptat in tine. si asta le permite si celor care il citesc sa recunoasca ceva similar inauntrul lor.

asa s-a intamplat, de exemplu, cu unul dintre secretele care au fost trimise acolo:

Pentru a face cunostinta cu o fata, am pretins ca sunt gay.

 

Acum ne cunoastem de doi ani si ea crede ca eu sunt gay, imi face cunostinta cu diferiti baieti. Eu o vreau doar pe ea. mi-e frica sa-i zic adevarul – sa nu o pierd.

 

Cel mai rau e ca toti prietenii cred ca sunt gay.

 

HELP!!!

e o disperare pe care o cunosc si eu - disperarea ca celalalt nu o sa te accepte asa cum esti, si vrei sa fii altcineva ca sa te apropii de el / ea - dar nu poti fi altcineva, poti doar sa construiesti o imagine, care functioneaza ca o bariera pana la urma - adica iti permite, intr-un fel, sa te apropii, dar nu pana la capat -

imaginea pe care ti-o construiesti pentru a te apropia de celalalt e, pana la urma, o negare a ta - e ceva ce nu esti tu, prin definitie - si chiar daca trupul tau e aproape de trupul celuilalt, chiar daca va tineti de mana, va imbratisati, va mangaiati pe fata, asta nu inseamna ca voi sunteti aproape - ca tu esti cel care te apropii de celalalt -

si distanta creste si creste, si nu poti sa-i spui, pentru ca ai senzatia ca asta v-ar face sa fiti si mai departe - chiar daca acum sunteti straini unul de altul, pentru ca tu te-ai instrainat de tine atunci cand ti-ai construit imaginea aceea -

si simti nevoia sa-i spui, dar te temi - pentru ca asa cel putin celalalt nu te judeca, dar atunci ar incepe sa te judece si sa te acuze si ar pleca - si asta ar fi insuportabil -

si ceea ce doare cel mai tare e ca celalalt vrea intr-adevar sa te ajute, vrea sa faca sa-ti fie bine, dar nu poti sa-i spui ca nu vrei nimic altceva decat sa fii cu el / ea, pentru ca frica te acopera ca o patura cu care te invelesti cand ti-e frig -

asta simtim cu totii. 'aici toti facem asta de mici', cum zicea poeta mea favorita, ruxandra novac.

si curajul de a spune asta - de a scrie pe o foaie ce simti si de a-ti trimite secretul unor oameni straini de tine, dar care pot accepta ceea ce nu vrei sa-i spui celui caruia nu poti sa-i spui, pentru ca v-ati indeparta de tot - curajul asta e primul pas spre acceptare. si acceptarea a ceea ce ti se intampla - acceptarea pana la capat - iti da linistea care-ti permite sa schimbi ceea ce poate fi schimbat.

Subjectivity refers to the conscious projection beyond that which exists, the ability to negate that which exists and to create something that does not yet exist. Subjectivity, the movement of the scream-doing, involves a movement against limits, against containment, against closure. The doer is not. Not only that, but doing is the movement against is-ness, against that-which-is. Any definition of the subject is therefore contradictory or indeed violent: the attempt to pin down that which is a movement against being pinned down. The idea that we can start from the assertion that people are subjects has been much criticised in recent years, especially by theorists associated with post-modernism. The idea of the person as subject, we are told, is a historical construct. That may be so, but our starting point, the scream of complete refusal to accept the misery of capitalist society, takes us inevitably to the notion of subjectivity. To deny human subjectivity is to deny the scream or, which comes to the same thing, to turn the scream into a scream of despair. ‘Ha! Ha!’ they mock, ‘you scream as though it were possible to change society radically. But there is no possibility of radical change, there is no way out’. Our starting point makes such an approach impossible. The sharpness of our No! is a sword that cuts through many a theoretical knot.

--John Holloway, Change the World without Taking Power. The Meaning of Revolution Today